Şi iată că spargem gheaţa şi în secţiunea asta.
Dacă nu Didi, atunci cine?! În fine... postez două variante a povestirii.
Şi spun şi de ce:
1. Varianta în română e o traducere brută. După părerea mea nu se ridică nici la jumătatea nivelului celei originale.
2. Iniţial a fost scrisă în engleză pentru un concurs în engleză de pe un forum în engleză. Îmi pare rău, dar asta e.
Cu astea fiind spuse... hai sa postez variantele. [P.S.: de povestioara asta mi-a adus aminte Borges, atunci cand am citit la profa... Titlul doar... nu si continutul. ]
Darul Nemuritorului
Sunt nemuritor… sau cel puţin aşa ştie toată lumea. Ceea ce ei nu ştiu, însă, ceea ce restul nemuritorilor nu ştiu, este ca recent am fost binecuvântat cu o zi finală. Cel ce mi-a dat-o nu a spus care e. Mi-a spus doar “Fiule… pentru că ai încercat să mă ajuţi, am să te răsplătesc cu o vrajă. O vrajă de care naţiunea ta a fost privată. Tu, Marele Nemuritor al Ţinutului de Sikarin, vei fi binecuvântat cu o zi finală.” Nu sunt în stare să îl citez mai departe, pentru că memoria mea deţine prea multe evenimente, nemuritor fiind. Dar îmi amintesc destul de bine că a spus de asemenea că s-ar putea să pot să o aleg; asta dacă sunt într-o situaţie propice.
Cum am ajuns eu să fiu binecuvântat cu asta? Aşa cum aţi aflat ceva mai devreme, eu sunt ceea e numit în ţinutul meu un “Mare Nemuritor”. Asta înseamnă că am un titlu destul de nobil. Se presupune că ar trebui să umblu mândru de colo colo în hainele mele viu colorate, făcute din aur şi să îmi port coroana plină de pietre pe vârful capului meu foarte îngrijit. Cred că mă admiraţi deja… Umilele mele scuze, însă. Nu mă comport aşa cum titlul meu sugerează. Prefer să trăiesc în părţile exterioare ale ţinutului meu. Îmi place să trăiesc printre ţărani. Îi ajut, îmi împart tot ce am cu ei. Şi cam aşa am făcut şi de data asta. Am dat peste acest… bătrân. Părea să fie mort, în mijlocul unui grup de ceea ce mie îmi păreau a fi hoţi. Nu erau, însă. În orice caz, m-am grăbit să ajut omul căzut, şi să alung făcătorii de rău. Şi pare-se că am reuşit, pentru că atunci când m-au văzut, cred că m-au recunoscut şi au dispărut. L-am îngrijit pe bătrân timp de vreo două zile; şi când s-a trezit, înainte să plece, a mormăit cuvintele alea către mine, şi-a scuturat mâinile alela, mi-a atins capul şi apoi a dispărut. Şi cam aşa am fost eu binecuvântat.
De atunci, am început să trăiesc în frică. În frică şi în fericire. Am învăţat, de atunci, ce înseamnă să ai un sfârşit. Preţuieşti ceea ce ai, pentru că nu ştii niciodata când se va sfârşi. Totul pare aşa de rapid acum, totul pare mult mai frumos. O binecuvântare aduce, într-adevăr, înţelegere asupra ta.
Dar zilele au trecut, la fel cum treceau de obicei, şi nici măcar nu am realizat. Curând arătam destul de diferit de ceilalţi Mari Nemuritori. Mult mai diferit decât arătam de obicei. Exteriorul meu îmbătrânit a ieşit la suprafaţă puţin prea devreme. Bănuiesc că asta îmi e plata pentru minunata binecuvântare primită. Suăeroprii mei au devenit suspicioşi în legătură cu această schimbare în arătarea-mi, aşa că m-au acuzat de trădare. Ceva mai târziu, au aflat şi că am protejat un sălbatic de Sfânta Brigadă Magică. Da, era într-adevăr acel bătrân pe care eu l-am salvat de “hoţi”. Era un mag ce ştia şi folosea vrăji interzise; cam ca şi aia care a pus-o pe mine.
Tatăl meu m-a renegat şi m-a aruncat în temniţe. Surprinzător, însă, nu eram singur acolo… Un copilaş, un copilaş nevrut al unui Mare Nemuritor răzvrătit, a fost de asemenea aruncat aici să îşi petreacă zilele singur, şi să fie conştient de faptul că incestul nu e niciodată tolerat în acest regat, indiferent de cine şi-a permis să comită fapte atât de îngrozitoare. Curând… m-am împrietenit cu acest copil. Am aflat că nu a văzut lumina soarelui de peste 3 ani, când Regele a descoperit cine e şi de unde provine el de fapt. Era fiul surorii mele, care, pare-se că acum 10 ani, a… poftit… “sabia” fratelui meu… şi şi-a îndeplinit dorinţa. Acum plăteşte; împreună cu progenitura sa. Dar acest copil, însă, nu are nimic de a face cu părinţii săi idioţi. Ar putea fi un lider genial. Mai bun decât actualul rege. Dar nu voiam ca el să îndure o întreagă viaţă cu toată lumea ştiind cine sau ce este el de fapt.
După câţiva ani buni petrecuţi împreună cu micuţul, un gardian s-a gândit să se distreze. Bineînţeles gărzile, oricare gărzi, erau private de orice plăcere exterioară posibilă. Erau speciali, nu îşi permiteau tot ceea ce umanoizii normali puteau avea. Da, plăcerile carnale se include aici. Aşa că… au aflat ceea ce ţin ei de fapt închis aici. Pe mine? Nu, nu pe mine; eu nu eram o pradă chiar aşa de bună pentru ei, având în vedere că am fost antrenat de cei mai buni maeştri în arte marţiale şi magice de asemenea. Au luat copilul într-o altă cameră a temniţei. Abia atunci am realizat că puteam folosi binecuvântarea avută, în orice fel posibil. Aşa că am profitat de faptul că ştiam cum să transfer puteri în mâinile altora.
Mi-am ridicat mâinile, încercând să ignor ţipetele micuţului, şi am început incantaţia. Sau mai bine zis, am început să cerşesc Celui Sfânt şansa de a transfera ziua mea finală micuţului. Nu ştiu cum să explic asta. Dar mi-am simţit sângele năvălind în extremităţile corpului meu, încercând să iasă afară tot deodată. Şi m-am simţit tânăr din nou, într-o clipire de ochi. Am crezut… că ăsta ar fi momentul să-mi iau la revedere de la minion. “Sper să ai o moarte rapidă, dragă… nepot. Doreşte-ţi sfârşitul… şi s-ar putea de-asemenea să-l ai. ”
Am simţit ca şi cum o mică lumânare în inima mea a pâlpâit şi apoi s-a stins. Ţipetele sale s-au oprit brusc. Sper că nu a suferit prea mult… pentru că i-am dat avantajul meu, iar acum sper că se bucură de o lume pe care eu nu am să o mai văd vreodată. Am trăit atâţia ani având posibilitatea de a muri, şi totuşi nu am făcut-o… cel puţin acum ştiu că am avut un mic avantaj în faţa acelor bestii.
Nemurire… bun venit înapoi în braţele-mi.
Immortal’s gift
I am immortal, as far as everyone is concerned. What they don’t know though, what the other immortals don’t know, is that I have recently been blessed with an end day. The blesser didn’t mention it to me. He just said “Son… for you were willing to help me, I will bestow a spell on you. A spell that your nation has been prived of. You, the High Immortal of the Imperial Land of Sikarin, shall be blessed with one final day.” I am not able to quote him further, for my memory holds too many events, since the immortality. But I can remember well, that he also said that I might be able to choose it; that, if it is in a reasonable situation.
How did I come to be blessed with this? As you found out earlier, I am what it’s called a “High Immortal” in my land. This means I have quite a noble title. I am supposed to walk around proudly in my lightly colored, gold made of, clothes and wear my full of stones crown on top of my well taken care of head. You might admire me already… I beg your pardon, though. I am not acting like my title suggests me to. I prefer living on the outer sides of my realm. I live between peasants. I help them, I share my belongings with them. And so I did this time too. I walked over this… old man. He seemed to be dead, in the middle of a group of what seemed to me that are muggers. They weren’t though. However, I rushed to help the fallen man, and to push away the evil doers. And apparently it worked, for when they saw me, they seemed to recognize me so they dissipated away. I took care of the poor old man for two days almost. And when he woke up, before he left, he muttered those words to me, wiggled his hands randomly, touched my head and then disappeared. And that is how I have been blessed.
Since that day on, I started living in fear. In fear and happiness. I learnt ever since, what having an end means. You treasure what you have, for you never know when it might end. Everything seems so fast now, everything seems so much more wonderful. A blessing does indeed bring gratefullness on you.
But days passed away, as they usually did, and I didn’t even realize it. Soon enough I was looking pretty different from the other High Immortals. More different than I usually did. My aged exterior has come up to the surface a bit too early. I guess that is my payment for the wonderful blessing I had. My superiors have become suspicious of this sudden change in my looks, and so they accused me of treason. Soon enough after that, they found out that I protected a savage of the Holy Magic Brigade. Yes, that is indeed the old man I saved from the “muggers”. He was a mage who knew and used forbidden spells, like the one he bestowed upon me.
My father renegated me, and threw me down in the cellars. Surprisingly I wasn’t alone in there… a little kid, an unwanted kid of a rebelious High Immortal, was also thrown in here to spend his days alone, and to be aware of the fact that incests are never allowed in this kingdom no matter who proceeded to such horrific deeds. And soon enough… I made friends with this kid. I found out that he hadn’t seen the sunlight for over 3 years since the King found out who he is and where is he actually coming from. He was the son of my sister, who apparently, over 10 years ago, fancied my other sibling’s sword… and fulfilled her wish. And now she is paying along with her kid. But this kid, though, was nothing like his dumb parents. He could be a good leader. Better than the actual king. But I didn’t want him to face an endless life with everybody knowing who or what he is.
After quite a few years spent together with the minion, a guard thought about having fun. Of course guards, any guards, were prived of every outer pleasure possible. They were special, they couldn’t get anything that normal humanoids would get. Yes, carnal pleasures are included there. And so… they found out what are they really keeping locked in here. Me? No, not me, I wasn’t such a good prey for them, considering that I was trained by the best masters in martial arts and magic arts as well. They took the little kid into another room of the cellar. It’s barely then, when I realized that I could use the blessing I had, in any way I could possibly want. So I took advantage of the fact that I knew how to transfer powers into other people’s hands.
I raised my hands, trying to ignore the little kid’s yells, and I started chanting. Or better said begging the Holy One to transfer the chance of choosing your end day to the little kid. I don’t know how to explain this. But I felt my blood, rushing to get out of my body. And I felt young again, in a blink of an eye. I thought, that this could be the moment to tell the youngling goodbye. “I wish you have a quick death, dear… nephew. Wish for your own end, and you might as well just have it.”
It felt like a little candle light in my heart just flickered and then went off. His screams stopped suddenly. I hope he didn’t suffer much. For I lent him my advantage and now I hope he is enjoying a world that I could never see. I lived so many years having the possibility to die and didn’t use it… at least now I knew I had a little advantage in front of those beasts.
Immortality… welcome back into my arms.
Ultimele imagini 
