O Altă bucată creaţiune.

Şi pentru ca Adminul ştie ca are un forum pustiu se distează singur. Whooo! Loc de postat chestii alela!! YATTA!!
... Nu... glumeam. Dar acum pe bune. Am să vă gâdil gustul de ficţiune până vomitaţi curcubee, pentru ca ştiu că sunt atââât de bună. Glume proaste am în program azi.
Lăsând gluma la o parte, multe nu am de zis despre ce postez azi, aici. Pentru că e încă în lucru, şi nu ştiu când va fi gata, sau dacă va fi gata vreodată. Se numeşte Afterlife. Sau... mai pe limba noastră scumpă: Viaţa de Apoi. Cam tragic titlu, eh? Nu ştiu dacă şi toată harababura va fi tragică, totuşi. Rămâne de văzut.



Inca o zi trece fara ca rasaritul soarelui sa isi fi intins o raza spre privirea mea. Nu sunt orb… sau asa imi place mie sa cred. Continui sa aud tot felul de sunete in jurul meu… dar ochii refuza sa imi arate ce se afla dincolo de obscuritatea noptii ce ma inconjoara. Aud cocosii vestind soarele, dar pe pielea-mi simt doar raceala lunii. Oare lumea sa fi cazut intr-o noapte continua? Nu ar trebui sa avem calea luminata de luna si stele atunci? De ce nu le vad nici pe ele ? Unde mi-a disparut universul? Nu am idee ce se intampla… ultimul sunet uman pe care l-am auzit e asa de ingropat In memoria-mi, incat nici nu stiu daca era al ei sau a unui om obisnuit ce misuna prin jurul meu ca de obicei. Da… vocea ei suava… cateodata ma intreb daca a fost reala sau mi-am imaginat-o doar. Pffft… cum ar putea sa nu fie reala? E EA. EA a fost intotdeauna reala, si m-a ajutat in tot si toate, mi-a fost alaturi la bine si la rau, m-a…. m-a tinut de mana pe patul de moarte.
… Asta e. Sunt mort. De aia nu mai simt soarele. De aia simt doar raceala lunii si vad doar negrul noptii eterne. Oare chiar asa ar trebui sa se simta moartea? Poate ca nu sunt mort de fapt… poate sunt in sicriul meu, in mormantul meu, meditand la ce Dumnezeu se intampla. Nu ar trebui sa am un buton de alarma pe aici ? Dar nu simt nimic… nici macar un indiciu ca m-as misca. Hm.. ciudat. Tot timpul aveam impresia ca un cosciug ar trebui sa fie mai … stramt. Poate am fost asa de instant incat n-au avut timp sa imi comande unul pe marimea mea. De ce am atata spatiu, totusi… e un pic PREA mare.
Pe cine prostesc eu? Sunt mort si gata. Moartea presupune obscuritate. … oricat de obscura ar fi aia. Dar oare chiar sunt mort sau asta e pasul de dinainte de moarte? Poate acum urmeaza sa imi vad viata fulgerand prin fata ochilor, stii tu.. cum se zice in filme. Inainte de moarte, iti vezi toata viata fulgerand in fata ta… sau poate doar momentele importante. Oricum o iei, nu ar trebui sa fie tot negru. Oare chiar asa de rahat mi-a fost viata? Banuiesc ca da…
Dar hey… zgomote. Oare ce se intampla? Shh… lasa-ma sa ascult ce vorbesc. …De-ar si vorbi macar. Plansul acopera si cel mai mic sunet. Sa intru eu in discutie oare? Sunt in aceeasi dimensiune cu mine oare? “Hey, Tu! De ce plangi?!” De as putea intreba doar atat. Dar deschid gura si nu aud niciun sunet. Sa fiu si surd oare? Ce tampit sunt… cum as putea fi surd daca eu AUD plansete?!!
Hm… se si trantesc usi… Unde naiba sunt?! De ce nu vad nimic?! Vreau sa stiu ce se intampla, vreau sa ma duc acolo sa ii pun o mana pe umar, oricine ar fi, si sa intreb ce s-a intamplat…, sau cine merita un pumn in fata… Dar ce folos? Am facut asta o viata intreaga si nu am rezolvat nimic. Asa e; absolut nimic. In fond, ce poti realiza intreband pe toata lumea ce a patit? In afara de faptul ca POATE reusesti sa ii faci pe ei sa se simta mai bine, nimic; absolut nimic. Trist… Tocmai am realizat tot ce am facut in viata…. Hehe… bun si afterlife-ul la ceva. Sunt curios totusi care e treaba cu plansul. De-as putea sa vad macar ce se intampla acolo…
Dar ah,… suspin degeaba căci plânsul nu conteneşte, iar eu nu am cum să ajung acolo. Dacă aş avea un companion, măcar. Poate am să înnebunesc de singurătate. Oare mai poţi înnebuni după ce ai murit? Ce aiurea! Stau şi mă întreb tot felul de idioţenii!
- Oh… mai e cineva aici! Whoa.. nu sunt singură.. HEY! HEY TU!!!
Mă întorc oarecum îngrozit. Şi… nu văd nimic?! Nu răspund, în speranţa că e doar imaginaţia mea luând-o razna.
- Hey! Eşti pe bune… ăăă... adică... real?? De ce nu vorbeşti cu mine? Să ştii că am observat că te-ai întors!
- Ai… “observat”? Adică vrei să spui că tu vezi? Cine eşti şi de unde vii?
- Wow… Da’ eşti pierdut rău… Sunt Mina. Vin de… aici. Şi tu…?
- Mina… Eu sunt Harding. Elliot Harding. Sunt din Baltimore. Ce vrei să spui prin “aici”? Şi de ce îmi spui că sunt “pierdut rău”?
- Elli, amice. Aici e aici. Tot ce vezi, simţi, auzi şi respiri e “aici”. TU eşti aici. Poate că ai fost tu cândva din Baltimore, dar acum eşti de aici. Hehe… Eu am fost din Salingrad. Ştii unde e asta?
- … De unde ştiai că mi se spune Elli? Şi tot nu mi-ai răspuns la întrebare…
- Ştii ceva?? Dacă stau să mă gândesc puţin nici tu nu mi-ai răspuns la întrebare. Dar bine, fie… Ai de gând să îmi conteşti ideea că eşti pierdut rău? Oricum nu îţi pot elucida misterul… nici eu nu ştiu exact unde suntem. Alte nelămuriri ?
- Ah… e în regulă atunci… Da… aş avea o altă nelămurire; de fapt… mai multe. De ce nu văd şi nu simt nimic?!
- Ce?!! Cum adică??
- De fapt… Lasă… am să îmi dau eu seama eventual.
Mă întorc la ale mele şi o las pe… Mina în surprinderea ei. Aş putea să o întreb atâtea, dar am impresia că nu mă va ajuta cu multe, aşa că o las în pace. De cât timp o fi oare aici? E ciudată asemănarea dintre ea şi… EA. Dacă sunt una şi aceeaşi? Au până şi acelaşi nume… dar Salingrad? N-am auzit în viaţa mea de un oraş ca ăsta… Poate l-a inventat, până la urmă totul e posibil. Dar hey… plânsul a încetat! Să fie un semn bun ăsta?
Poate ca e… dar asta nu ma ajuta pe mine cu nimic. Cine stie ce se intampla acolo de fapt… Eu sunt aici pierdut in propria-mi minte, si ala isi plange creierii acolo. As putea sa mi-i plang si eu de altfel; nu e ca si cum as avea ceva mai bun de facut. Dar oare daca nu vad, as putea plange? Ce-..
- Hey Elli! Hai incoa’ sa vezi ceva!!
- … Mina!? Esti inca aici?
- Esti nebun? Unde altundeva sa fiu?? Sunt de Aici. Unde crezi ca as putea sa plec… ? Voi astia pierdutii… am impresia ca v-ati pierdut si capul in momentul in care ati aterizat aici.
- … “Noi” ? Ce vrei sa spui prin asta? Sunt si altii ca mine?
- Au fost candva… N-am idee unde au disparut. Dar lasa asta acum. Vino incoa’!
- Cum sa vin acolo cand eu nu vad si nu simt nimic? Sunt surprins ca aud!
- Ai innebunit cu totul? Cum sa nu vezi si sa nu simti nimic? E imposibil asa ceva. Revino-ti!!
Spre surprinderea mea, in momentul in care Mina si-a terminat propozitia mi-am simtit bratul agatat si tras in fata. Ciudat… era doar bratul, nu si restul corpului…
- AAAAAAA!!! ELLI! CE NAIBA?!!
- Ce e?? Ce am facut?!
- … esti dezgustator de-a dreptul. Stii ceva? Nici nu iti mai arat ce am vrut sa iti arat. Las-o balta. Cand ai sa inveti sa nu mai fii un idiot, sa ma cauti.
- Mina!! Stai!!! Nu pleca inca! Spune-mi ce s-a intamplat!!!
Dar e prea tarziu… sunt din nou singur in obscuritatea a ceea ce eu am presupus ca e moartea. Oare cat va dura acest negru continuu? Nu pot sa spun ca nu mi-a placut negrul… l-am purtat aproape non-stop, poate si acum il port. Era culoarea mea preferata… desi toti imi contestau ideea “Negrul nu e culoare.. bla-bla”. Nici ei nu erau oameni. Cu ce drept imi spuneau ei mie asta. Nu imi aduc aminte sa le fi spus ca acuarela nu-i vopsea, asa ca… Stai! Pot sa jur ca am vazut o sclipire undeva. Nu,nu,nu… nu asa devreme! Incepea sa imi placa obscuritatea… cine stie ce e dincolo de ea… Sperante desarte, totusi. Sunt inca in negrul meu dulce. Sau sa ii zic amar? Oare singuratatea si nestirea ar avea puterea sa il faca amar? Nu stiu… asta ramane de vazut.
Se aud usi trantite din nou. Oare e si Mina acolo? Aaahhh… de ce ma gandesc taman la Mina acum?? Dar… oare mi-a sarit gandul la Mina.. sau la… MINA? Nu pot sa cred ca nu stiu la care dintre ele m-am gandit. E si asta un fel de a insela? Sau dupa ce mori nu se mai pune? … Cum Dumnezeu sa ma intreb asa ceva??? Cum imi pot pune macar problema de a o insela pe EA??? E inadmisibil. Dupa tot ce mi-a facut eu sa ii platesc cu asta? Nici mort nu mi-as permite o asa nesimtire. Prin cate a trecut din cauza mea numai noi stim… Heh. Biata de ea. Oare ce-o fi facand acum? O fi durut oare plecarea mea? Sunt trezit din melancholia mea de plansete. Iar plansete. Si totusi nicio voce; doar usi trantite si plansete. Ce poate fi acolo? Club de muti? M-am saturat sa ii tot ascult pe degeaba! M-am saturat de tot rahatul asta.
Aud chicoteli in spate.
- Hey! Cine-i acolo?
Nu primesc niciun raspuns… Sa fi fost Mina? Hmm… Merita sa incerc:
- Mina? Tu esti? Daca da, te rog… nu mai mai ignora! Am sa innebunesc cu totul!
Dar tacerea ma roade. Mai bine tac si eu… poate mi s-a parut doar. Poate am innebunit deja…